Zi de zi mă gândesc la minunatele meleaguri pe care ţara noastră le deţine. Când eram in clasele primare şi am început a studia primele taine ale geografiei româneşti eram uluită de minunăţiile oferite de natură, îmi amintesc că doamna învâţătoare asocia ţara noastră cu un buchet de flori. În vara acelui an am vizitat multe meleaguri romaneşti, însă am fost total dezamagită pentru ca peisajele nu arătau la fel ca in pozele din manualul meu. Privelişti minunate învăluie ţata, dar noi nu ştim cum să le păstrăm. În apele râurilor vezi mereu gunoaie si resturi de mâncare în stare de putrefacţie, iar acel miros te depăşeşte. Copacii nu mai pot acoperi mirosul acela groaznic, iar in loc să ne desfătăm cu un miros de cetină şi cântecul rapid al apei ce curge prin munţi ni se face greaţa din cauza acelui miros groaznic, iar cântecul apei nu se mai aude, se aud doar cum sticlele ce apa le poartă izbindu-se de pietre. În acest caz nu putem da vina pe autorităţi ci doar pe noi, pentru că noi suntem cei ce lasă gunoaiele la intâmplare.
Însă nu doar muntele este problema ci şi bucăţica de mare pe care ţara o deţine. Toţi ne dorim la mare, soare, apă, căldură, nisip. Un adevărat vis însă când ajungi pe plajele noastre iţi vine rău peste tot gunoaie, doze de bere, ştiuleţi de porumb, pahare, pungi etc.. Plaja ca plaja dar apa? Eh… cu apa e altă poveste…. Omul înoată liniştit până dă de o pungă, mai înoată dă de un ştiulete, mai înoată până se trezeşte omul că prin faţa lui trece un scaun (din acela pentru analize). Nu e normal că şi tu ai pleca acasă când vezi aşa ceva? S-au pus tomberoane pe plajă, dar sunt goale… se pun coşuri de gunoi pe stradă tot goale. Toate sunt goale, iar noi înotăm mereu in gunoaie.
